[Nettime-ro] MNAC in 22

[vladimir bulat <vbulat@k.ro>]

SURSA: http://www.revista22.ro/

ANUL XIV (815) (18 octombrie - 24 octombrie 2005 
 
 
Bilita (ERWIN KESSLER) 



Este o capcana pentru soareci. O colivie din sarma, închisa cu o trapa
actionata de un resort declansat de victima ce intra în spatiul ingradit,
atrasa de bucata de branza prinsa de celalalt capat al mecanismului.
Sobolani mai rasariti pot intra si ei, trag de momeala si raman inchisi,
vii inca, spre satisfactia celui ce-i contempla cu gandul la pieirea
acestora, prin inec sau zdrobire. 
Bilita este si expozitia Depozit de la MNAC. Nu numai din pricina
omniprezentelor cutii de lemn, a rastelurilor si custilor din fier beton in
care sunt prinse si ingramadite sutele de tablouri si sculpturi, ci si prin
istoria care a facut posibila aceasta acumulare, dar mai ales prin viitorul
pe care-l impune aceasta expunere. Istoria e simpla: MNAC a devenit
mostenitorul fondului ONDEA al Ministerului Culturii, in care s-au strans
miile de lucrari de arta achizitionate de autoritati in ultimele decenii.
Procedura era oarecum aberanta: ministerul dispunea de o suma oarecare
destinata achizitiilor de arta. Artistii se ingramadeau toti pe acesti
bani, propunand, fiecare, un numar de lucrari proprii, dintre care unele
erau achizitionate, potrivit deciziei unui juriu, cu sume ce reprezentau
frecvent doar o fractiune din pretul propus. Branzeturi derizorii, sumele
disponibile atrageau automat oferte pe masura lor, lucrari adesea
nesemnificative. 

Gunoi de arta 

Plecand de la aceasta situatie si mergand pe traiectoria descrisa de MNAC
inca de la deschidere, Depozit tine sa precizeze ceea ce aparea implicit
deja in expozitia Muzeul de pictura/Realism socialist din aceasta vara,
anume ca ceva e putred in arta noastra, iar acel ceva este chiar arta, in
acceptia traditionala a acesteia, respectiv pictura si sculptura. Ca si
expozitia de acum cateva luni, si aceasta are perfecta dreptate: asa cum
arta oficiala (la care trimitea formula inadecvata realism socialist) era
obscena, si arta de achizitie este mediocra. Dar, ca si expozitia
precedenta, si aceasta, sub aparenta neutralitatii, tine sa dezavueze
excesiv ceea ce prezinta, ca si cum curatoriatul ar fi o functie excretoare
si nu organizatoare. Vazuta din perspectiva acestei expozitii mamut, arta
romaneasca recenta arata ca un salon cincinal, o perindare nesfarsita de
felurite fite estetice, care figurative, care non-figurative, unele
existentialiste, altele spiritualiste, egale in lipsa de impact si de
greutate conceptuala. Faptul ca expozitia este alcatuita exclusiv din
achizitiile ONDEA nu trebuie sa oblitereze un adevar patent, acela ca ea
este profund reprezentativa, ca artisti majori si influenti figureaza
totusi cu opere importante si numeroase. Cu atat este mai pregnanta
senzatia ca arta romaneasca a ultimelor decenii este eminamente lipsita de
miza, perfect defocalizata, prada unui nombrilism estet devigorant si
autist. Fiecare artist executa un dans extatic pe fundalul absolutului,
lasand insa in urma sa doar bale stralucitoare si uscate de limax lenes si
neputincios, simple decoratiuni exterioare, fond plastic plat. Un gunoi
frumos si atat, a carui receptare nu poate depasi nivelul plictisului cult.

Aici apare insa problema fundamentala a neutralitatii jucate a acestei
expozitii (sau indispozitii ce se expune pe sine, caci subtitlul magrittean
de pe afis - de un comic involuntar - este Aceasta nu este o expozitie). Pe
de-o parte, chiar ideea de a prezenta cantitati indigerabile de arta intr-o
singura expozitie, asezate in containere/tomberoane in asa fel incat sa
induca privitorului sentimentul de prisos si rebut, este departe de a fi
neutra, caci implica o judecata din partea expozantului, pentru care ceea
ce este expus astfel poate fi la fel de bine si ascuns. Pe de alta parte,
nici panotarea expozitiei nu este inocenta si lipsita de ierarhie, ca
intr-un depozit. Astfel, abstractii artizanali de genul Corneliu Vasilescu,
Marilena Preda-Sanc sau Stefan Sevastre stau laolalta, ?la cutie?, in timp
ce abstractii fastuosi (si mai prestigiosi) de genul Ciubotaru si Theodor
Morar sunt etalati pe pereti, in ciuda faptului ca, valoric, ar putea sa
stea cu totii - cu poezia si entuziasmul lor factice - la cutie, in
depozit. Desigur, si la alte sectiuni unii artisti sunt mai egali decat
altii si sar din cutie pe pereti dupa criterii care nu sunt nici neutre si
nici intamplatoare, ceea ce face ca, de pilda, un Gheorghe Anghel sa se
lafaie pe un perete intreg. In cazul altora, a caror pozitie pe esichierul
artei contemporane este ferm stabilita si general acceptata, suprafata
destinata devine o expozitie personala cuminte, cum se intampla cu spatiul
Getei Bratescu, unde sunt prezentate probabil toate piesele sale din
colectia ONDEA. Exista chiar si repere ideologice dupa care se produce o
discriminare a lucrarilor prezentate: arta de orientare neo-ortodoxista
ocupa o aripa separata, ca un fel de expozitie autonoma. Invers, anumite
zone ale expunerii sunt chiar fragmente de angrenaje vizuale ce par
desprinse dintr-un proiect mai amplu de hibridizare: in fata uneia dintre
cele mai provocatoare panze ale Ioanei Batrînu, o uriasa Gradina a bucuriei
din 1998, ce reprezinta, in marime naturala, o baterie de W.C.-uri turcesti
igrasioase, cu usile vraiste, e dispusa armata de aplaudaci
supradimensionati, in pielea goala si tapetati cu ziare, pe care Aurel Vlad
i-a expus si in alte contexte, dar niciodata in postura de contemplatori,
cu gura cascata, ai W.C.-urilor din fata lor, ca intr-un banc naiv, cu
grosiere subtirimi intelectuale. 
In consecinta, neutralitatea pe care o implica ideea de depozit si
subtitlul magrittean al expozitiei nu este deloc acoperita, intrucat
expunerea nu este dirijata de un singur criteriu si nici de abtinerea de la
criterii, ci de idei primite de-a gata, de bunul plac si de inspiratia de
moment. Depozit este un conglomerat inegal de mai multe expozitii, unele
personale, altele tematice, unele mai bine alcatuite, altele mai prost,
unele dirijate de simpatii si ierarhii explicite, iar altele dictate nu de
neutralitate, ci de indiferenta fata de lucrari sau de placerea de a le
juca renghiuri, de a le da cu capul de peretii custii in care au fost
prinse. Daca se poate vorbi de o atitudine unificatoare, aceea este
practica subversiva de a aseza, unele langa altele, lucrari cu diferente
valorice izbitoare, tocmai pentru a accentua senzatia de precaritate a
tuturor intreprinderilor artistice autohtone. Astfel, in cea mai coerenta
sectiune din punctul de vedere al mentalitatilor, aceea dedicata
neo-ortodoxismului, sunt prezentate atat lucrari ale corifeilor Paul
Gherasim, Marian Zidaru si Sorin Dumitrescu, cat si productiile gen
mandalabala-portocala ale lui Alexandru Chira sau Romelo Pervolovici,
ludicul ironic pseudo-spiritual al lui Mircea Tohatan si confectiile
religioase ale Simonei Runcan, Adrian Sustea ori Dumitru Pasima. Aceste
juxtapuneri mimetice de modele si sosii, impreuna cu inflatia de panze de
Marin Gherasim, de pe unul din pereti, insinueaza nu doar derizoriul
estetic al acestei ideologii (de bine, de rau, singura originala de pe
scena artei autohtone dupa 1989), ci si goliciunea ei spirituala, aparent
la fel de bine jucata de creatori si de imitatori. Legitimarea
contrafacerii si discreditarea prin proliferare nu sunt insa forme ale
echidistantei, ci procedee politice. Este un tip de manipulare ce aminteste
de alte timpuri, cand scriitorilor si artistilor veritabili le-au fost
inventate dubluri analfabete, producatori de litere si imagini potrivite
propagandei oficiale. Chiar si in anii democratiei originale sunt bine
cunoscute cazurile de partide infiintate inainte de alegeri si a caror
titulatura mima si aproxima numele partidelor istorice pentru a crea
confuzie printre alegatori.
Depozit este o bilita si pentru ca sub momeala expunerii proliferante sta
miza compromiterii ideii de arta traditionala: ti se arata mult (multa
pictura si sculptura) ca sa vezi ca nu inseamna nimic, ca este doar un
tartru colorat pe peretii imaculati ai MNAC. Chiar daca este condamnabila
procedura care a dus la achizitionarea acestor lucrari si chiar daca este
exasperanta cantitatea de mediocritate pe metru patrat, nu este insa mai
putin adevarat ca vocatia oricarui organizator de expozitii nu este aceea
de a se lamenta, ci de a selecta si de a crea sens cu materialul vizual de
care dispune. A abandona aceasta sarcina echivaleaza cu o demisie morala. A
sugera ca singurul sens ce poate fi propus cu materialul avut la dispozitie
este nonsensul (fara a duce la bun sfarsit nici macar aceasta idee) nu este
o simpla provocare adolescentina, ci o comoditate si un fals. Olanda,
Franta si Germania (dintre cazurile ce-mi sunt cunoscute) au fonduri
nationale si regionale de arta in care s-au acumulat (prin proceduri de
achizitie adesea uluitor de asemanatoare cu cele din Romania), alaturi de
opere remarcabile, mii si mii de lucrari submediocre, identice in
gaunosenia lor cu cele prezentate in Depozit. Dar asta nu a reprezentat
niciodata un argument pentru sistarea achizitionarii si expunerii artei
recente. Pretutindeni in lume se fac expozitii proaste cu lucrari bune si
expozitii bune cu lucrari proaste. Curatorul este un adevarat convertor de
sens. A colectiona si a expune arta pentru a da semnificatie unor timpuri
va reprezenta intotdeauna un risc. Cand se va inventa formula artistica si
curatoriala perfecta, infailibila, care sa spuna totul cu certitudine
maxima, atunci nu se va fi ajuns la expresia perfecta, ci la sfarsitul
artei. 

Diversitatea pura 

Bocetul MNAC pe trupul nascut mort al artei contemporane traditionale asa
cum arata ea depusa in Depozit este insa fatarnic, intrucat expozitia
aceasta groasa si mustoasa ca o bucata de carne stricata este prinsa in
franzela feliata a unor expozitii de arta alternativa, specialitatea Casei
(?poporului? select, biz-DJ-VJ, anglo-, arghiro- si francofil), inca de la
inaugurarea din 2004. Etajul 2 al muzeului, foarte aerisit in comparatie cu
densitatea sufocanta din Depozit, este ocupat de sptv.org, de POLTUR
powered by Casa Gontz si de http://offset.underconstruct.com. Cititorul (ce
sa mai spun despre privitor) simte deja ca aici este pe culmile integrarii
in absolutul de retea. Jargonul codat profesionist al titulaturilor este
deja o buna masura a conformismului tehnicist. In felul sau, el este la fel
de conventional si penibil ca si jargonul spiritualist al artei
neo-ortodoxiste. Diferenta este doar de mijloace si de vocabular: abuzului
de semne religioase al artei neo-ortodoxiste ii corespunde abuzul de
imagini crude al artei alternative, in timp ce fixismului spiritualist
romanist ii corespunde fanatismul subversiv ?globalist?. Daca arta
neo-ortodoxista iti cere sa postesti si sa te rogi, arta alternativa te
roaga sa schimbi postul, sa treci pe ei, singurii adevarati, singurii buni,
singurii care te asigura ca ranjetul tau satisfacut in fata ecranului este
un ranjet de insider bransat, avizat. Iata manifestul sptv.org: ?SPOILER TV
ne ofera diversitate in stare pura. SPOILER TV reprezinta tocmai opusul
televiziunii conventionale. Prezinta productii video si filme care au
meritat cu adevarat sa fie realizate (argument ce seamana cu acela ca
anumiti oameni au meritat cu adevarat sa existe, iar altii nu, ale carui
urmari sunt bine cunoscute), reusind sa evite pericolul de a intra in
categoria cliseelor comerciale (aici cliseul rade cu ecranul pana la
urechi). SPOILER TV imbogateste cultura digitala prin mobilizarea
resurselor creative care infuzeaza continutul sau (curat ?sinergia
realului?!). SPOILER TV reprezinta o mostra a potentialului creativ si
intelectual, acolo unde acesta reuseste sa dea roade?. (nec plus ultra!).
Singura diferenta dintre proclamatiile neo-ortodoxiste si acest manifest
powered in idiom taliban digital este ca primele sunt rareori atat de
agramate. In rest, acelasi exclusivism, aceeasi segregare bombastica, atat
terminologica, cat si ideologica, dar mai ales acelasi carierism cultural
mascat de maximalismul idealurilor pure. O mostra din aceasta ?mostra a
potentialului creativ si intelectual?: pe un ecran ruleaza un film indian
din anii ?60, cu o intriga de telenovela, ininteligibila de altfel,
intrucat ?cultura digitala? vine si-i ?infuzeaza continutul sau? ca sa o
scoata din ?categoria cliseelor comerciale? si sa o aduca in stadiul de
?diversitate pura?. Ca atare, urmand metoda utilizata si in Catavencu,
subtitrarea sarcastica adaugata imaginilor deturneaza naratiunea,
personajele in cauza discutand astfel nu despre amorurile lor sapunoase, ci
despre ultimele confruntari ideatice de pe scena artei, capatand si nume
potrivite: Marina (se subintelege Abramovici), Tracy (probabil de la Tracey
Emin) etc. Dezbaterile lor seamana cu aceea care ocupa cateva scene, in
care doi barbati, dintre care unul este protagonistul filmului, Kebab (un
curator de arta - sef de sala intr-un restaurant), revin de mai multe ori
la ideea de a o vedea/imagina pe Tracy ?copulând cu un castravete?, in timp
ce aceasta din urma, santeuza/animatoare, isi susura crezul
estetico-politic feminist si cinic printre mesele din restaurant,
aruncandu-le ocheade celor doi barbati. Nu exista nici un dubiu: aici ne
aflam in miezul profund al subversiunii, culegand roadele fascinante ale
?potentialului creativ si intelectual? tocmai ?acolo unde acesta reuseste
sa dea roade?. 

E greu de crezut ca arta alternativa actuala sta mai bine decat arta
traditionala contemporana. Oferind credit acestei convingeri prin
alaturarea, cu scopuri didactice, a unui Depozit indesat cu rebuturi si a
unui grupaj de expozitii hi-tech, MNAC nu face altceva decat sa pledeze
pentru o arta in lohn estetic (cei mai multi artisti alternativi romani
sunt simpli operatori ai unor formaturi ?creative? occidentale), dar care
bate pasul pe loc, contrapusa unei arte lipsite de miza, dar care
prolifereaza de zor. In Depozit, MNAC nu face o selectie (adevarata), cu
gandul ca lasa astfel arta traditionala sa se faca singura de ras. Dar nici
in expozitiile de arta alternativa MNAC nu face o selectie, pentru ca este
inhibat de galimatias-ul tehnico-terminologic ce trece drept criteriu de
performanta profesionala. Publicul ajunge prizonier, ca un soarece in
capcana, momit cand cu una, cand cu alta, pacalit si cu una, si cu alta.
Este important ca o institutie de talia MNAC incearca sa faca si sa desfaca
itele artei, dar este la fel de important sa depaseasca ?diversitatea in
stare pura?, care, asa cum s-a vazut, nu-i decat numele mai pompos al
bancului, al divertismentului cras. 



 



---------------------------------
Targul Online de Joburi . Participa si tu!
http://www.myjob.ro/index.php?m=jobfair




_______________________________________________
Nettime-ro mailing list
Nettime-ro@nettime.org
http://www.nettime.org/cgi-bin/mailman/listinfo/nettime-ro
-->
arhiva: http://amsterdam.nettime.org/